Let's go Tumblr!

http://kdoggdracul.tumblr.com

The story goes on. Come chill with me and let's educate ourselves together in the process!

Introspectie

Cateodata, si mi se intampla din ce in ce mai rar, simt nevoia sa scriu. Nu pentru ca m-as pricepe in vreun fel la asta, dupa cum o sa vedeti in continuare, ci pentru ca ma eliberez. Scriu din prima tot ce imi trece prin cap, la foc automat, fara un plan, fara corectura, incerc sa fiu cat mai concis si cat mai scurt, dar de cele mai multe ori nu imi iese. Cu speranta ca nu te voi plictisi, cititorule, te invit sa te uiti un pic inapoi impreuna cu mine la anul 2012, asa cum a decurs el, in mare, pentru mine, in speranta ca va fi o lectura in care pe alocuri sa te regasesti sau vom gasi puncte de discutat. De fapt, nu ne vom uita doar la 2012.

Am ferma convingere ca fiecare om este produsul tuturor experientelor pe care le traieste, asta insemnand ca fiecare persoana intalnita, fiecare parere auzita, fiecare decizie pe care o iei sau nu o iei, fiecare fapta, fiecare cearta, fiecare bere bauta, fiecare orice, deci absolut totul, te fac pe tine sa fii cel care esti astazi si nu exista posibilitatea sa sari pasi. De-asta nu am putut numi acest text "Introspectie 2012", 2012 a fost doar ultimul capitol dintr-o poveste care s-a derulat aproape 30 de ani.

Anul asta am invatat ceva lucruri, asa de sincer cum numai daca le traiesti le poti invata, nu daca ti se povesteste despre ele. Am invatat ca daca te stresezi asupra unui lucru pe care nu il poti influenta, e doar timp pierdut si energie consumata, am invatat ca relatiile care nu se intretin se deterioreaza pana cand se pierd, am invatat ca e ok sa iti gasesti si timp pentru tine, am invatat ca timpul in care nu faci nimic nu este timp pierdut, am invatat ca nu trebuie sa ma compar vreodata cu altcineva decat cu mine si ca nu ai cum sa te integrezi oriunde si nici nu merita efortul. Am invatat ca nu trebuie sa imi fie frica sa fac ceva gresit, desi am fost crescut cu "nu esti bun de nimic", am invatat ca nu trebuie sa incerc sa fac totul singur si ca nu poti fi perfect pentru nimeni. Am reusit sa nu mint sau cel putin nu imi amintesc nici macar o minciuna de "nevoie", vreau sa cred ca nu m-am mintit nici macar pe mine. Mi-am reamintit ca lumea este mare si ca intr-o zi as vrea sa o vad pe toata, ca oamenii nascuti in conditii mai bune decat tine nu sunt cu nimic mai buni decat tine, ca departarea de casa nu e neaparat o fericire si ca mereu trebuie sa incerci sa vezi lucrurile si din punctul de vedere al omului cu care ai o discutie. Am invatat ca sunt foarte bogat pentru ca nu am nevoie de multe pentru a ma simti bine si ca imi pot gasi usor fericirea in lucruri simple. Nici macar nu ma refer la bere acum! :) Realizezi cat de multe ai cand lucrurile simple care consideri ca ti se cuvin dispar. Am invatat ca viata nu iti datoreaza nimic, orice efort al tau poate fi incununat de succes sau poti rata mizerabil, fara sa ai pretentia la vreo explicatie sau justitie divina. Am invatat ca e ok sa dai totul ca sa poti accepta gustul infrangerii. Am invatat ca trebuie sa stii sa pierzi si sa mergi mai departe.

Am pierdut prieteni si oameni pe care mi-as fi dorit sa ii cunosc. Mereu am facut asta, fie pentru ca am fost crescut singur si sunt mai salbatic, mi-e greu sa relationez cu unii oameni sau sa accept ceva de la sine, fara sa pun intrebari, fie pentru ca viata pur si simplu ne-a separat caile, fie pentru ca am fost un cretin, si da, s-a intamplat de ceva ori in viata sa o ard foarte prost cu niste oameni pe care altfel ii respect. Nu spun ca nu e greu si nu o sa neg niciodata o amintire frumoasa sau o bere bauta impreuna. Mai sus de toate e respectul fata de prietenii tai, cat si respectul de sine. Cand iti negi amintirile frumoase, respectul se pierde, pentru ca doar te minti.Am intrat in contact cu alti oameni pe care ii respect si as vrea sa ii cunosc mai bine, pe altii inca ii studiez. Sper doar ca am invatat destul de multe de la cei pe care i-am pierdut, macar cat sa nu imi repet partea mea de greseli. Din pacate, destul de multi doar pe site-urile de socializare, si din cauza stilului de viata care nu imi tocmai permite sa cunosc oameni noi, cu atat mai mult oameni noi pe placul meu si trebuie sa recunosc ca sunt destul de pretentios la capitolul asta.
 
Dupa aproape 30 de ani, nu pot spune ca stiu exact ce vreau sa fac in continuare sau daca exista ceva care as face tot restul vietii. Nu ma intelegeti gresit, iubesc ceea ce fac, vreau doar sa invat mai mult de atat. Nu m-am decis inca daca imi doresc 50 de milioane pe luna si un program de 12 ore pe zi sau 20 de milioane si un program lejer. Cu siguranta vreau sa invat ceva lucruri noi si sa las timpul sa faca diferenta. Un singur lucru stiu cu siguranta, cand ma uit inapoi.

Sunt multumit. Cand ma gandesc ca acum opt ani aveam trei tricouri, o pereche de adidasi gauriti si o pereche de blugi rupti in cur, nici macar nu aveam un calculator (primul mi l-am cumparat in 2006), desi am terminat informatica in liceu (2002), cand ma gandesc la cate interviuri am fost refuzat pentru ca nu aveam experienta, portofoliu, cand ma gandesc cati m-au ironizat cand am vrut sa fac ceva constructiv si de cate refuzuri m-am lovit, pentru ca mai tarziu unii sa ajunga sa imi dea like-uri pe facebook fix pe subiectele pe care ma ironizau, cand imi amintesc toate astea si inca pe atatea, imi dau seama ca am realizat ceva, chiar daca a realiza a insemnat cateodata sa ajung in punctul de la care unii pleaca. Inseamna sa iti depasesti starea si conditia, sa vrei mai mult. Nu am avut niciun talent special, nu am avut pregatire in nimic din ce am invatat, a trebuit sa compensez toate astea prin pasiune si munca, prin esecuri dupa esecuri si prin taria psihica de a trece peste tonele de refuzuri. Dar acum stiu cu siguranta ca se poate. Drumul nu poate duce decat in sus. Si ce e cel mai misto la toata treaba asta e ca inca am senzatia ca nici n-am inceput inca. Mai e mult pana departe. Ar mai fi mult de povestit despre trecut, dar poate candva, la o bere.

Nu sunt in masura sa dau prea multe sfaturi despre viata, dar un lucru stiu cu siguranta. Oricine ai fi si citesti asta, daca ai un vis, oricare ar fi el, nu lasa pe nimeni sa ti-l ia si nu-l lasa sa moara. Munceste. Chiar daca ti-am spus mai sus ca viata nu iti datoreaza nimic si nu exista nicio garantie cum ca ti-l vei implini, sa crezi in el si sa muncesti pentru el. Nu exista alta cale. Iti garantez, nu exista.

Va multumesc tuturor celor care mi-ati sustinut si apreciat eforturile, fie ca a fost vorba despre design sau fotografie. Problema oamenilor care nu au scoala avizata in domeniu este, pe langa ca dureaza mult mai mult totul, ca habar n-au ce fac. Nu au cum sa stie daca fac bine sau rau, pentru ca nu e nimeni acolo sa le spuna. Singurele satisfactii vin de la alti oameni ca ei, din feedback. Un singur "like" sau o singura vorba buna pot tine in functiune un artist, deci va incurajez sa sustineti orice om care isi imparte arta cu voi, chit ca aveti impresia ca nu faceti mare lucru apasand un buton pe facebook. E mai mult decat va imaginati. And sharing is caring.

In incheiere, ce imi doresc pentru 2013? Habar nu am si nici nu ma stresez pe tema asta. New Year's Resolution? No, thanks, I'll just take the facts. And I'll enjoy the ride!

Poveste din Anglia

Inainte sa incep povestirea, trebuie sa precizez ca va fi una lunga, scrisa pe parcursul mai multor zile, care isi propune sa detalieze prietenilor mei sau oricui este interesat sa cunoasca, cu lux de amanunte, cum arata viata unui turist in Anglia, timp de sase zile. Sa incepem, dara.

 Cum ajunsesem la concluzia ca nu mai pot cu capul de la atata munca si am nevoie de o vacanta, Mihaela m-a salvat si mi-a oferit ocazia sa ma relaxez departe de casa, la ea, in Anglia. Planuisem totul cu trei luni inainte, urma sa zbor de pe Baneasa (Otopeni, intre timp), sa aterizez in Luton, la ceva kilometri de Londra, unde ne intalneam (ea venea din Manchester, unde urma sa stam patru din cele sase zile), vedeam Londra all-day si seara luam ultimul tren catre casa, urmand ca in ultima zi sa vizitam ce ne-a ramas din Londra. Pe bune, ce poate sa sune mai tare de atat? Nu stiam, pe atunci, ca aceasta excursie va fi una de povestit nepotilor si una care imi va schimba total modul de a privi viata si lucrurile din jur.  

DAY 1
28.03.2012, Day of the flight 
 Panica. La 3 dimineata trebuia sa plec spre Otopeni, ca de pe Baneasa nu se mai zbura. Am problema asta in general cand plec intr-o vacanta, sunt foarte entuziasmat sau ceva si imi fac destule filme in cap cat sa nu ma ia somnul. Nu stiu daca este pentru ca nu reusesc sa am vacante mai des sau pentru ca de data asta urma sa zbor. Cert e ca nu mi-a iesit cu somnul si stiam ca prima zi o sa fie grea. Dar nu conta, ca am asteptat-o de parca nu mai aveam zile, total epuizat de munca si nerabdator sa calatoresc, sa vad lumea. Stiu, am mai zburat, in Paris, v-am si povestit despre asta. Dar tot panica era. Doctorii se contrazic in legatura cu problema mea cu urechile, unii spun ca pot zbura, altii spun ca de preferat ar fi sa nu. Fuck it, here I am. Wizz Air, zborul de 6 dimineata, aterizam la 7 in Londra. Nu pentru ca face o ora avionul, ci pentru ca este o diferenta de 2 ore de fus orar.
Am prins un rasarit senzational la geam, unul dintre cele carora o poza nu le poate face cinste. Ca vorbim de aceasta prima poza, este una dintre cele aproape 1300 de cadre de vacanta pe care le-am tras, subliniez vacanta, intrucat nu au nicio pretentie artistica, sunt amintiri personale pe care le voi imparti cu voi pe parcursul acestei postari pentru a intari cuvintele din text sau a va arata locurile despre care vorbesc. Intorcandu-ma la rasarit, era inceputul perfect a unei vacante pe care nu o sa o uit niciodata. M-am chinuit sa prind un cadru bun, zgomotul groaznic al D600-lui meu a trezit ceva pasageri din somn, dar nu de carnea primita mi-era mie, am pozat soarele ala cat am putut. 

Aterizarea a fost oribila, simteam ca imi plesneste tot capul, nu doar urechile, dar odata piciorul pus pe pamant, soarele inca rasarind in fata, viata se deschidea inaintea mea. Reject all worries, esti in vacanta, bucura-te de ea!

 
Drumul spre Londra
In camp, practic, fiind acest Luton unde am aterizat, am urcat in autocarul care merge catre Londra. Primele 16 lire date. Sa-mi aduceti aminte sa va povestesc despre cat de scump este transportul in aceasta tara. Primul lucru care m-a lovit odata iesit din aeroport, pe strada, nu a fost verdele, cum fusese in Paris. Asta  a fost al doilea lucru. Primul a fost ca mergeam pe contrasens. Aveam in cap notiunea de "volan pe dreapta", dar nu mi-am imaginat ca se si merge "invers", credeam ca doar volanul este situat pe partea dreapta. Gresit, am 4 la cunostinte generale, vin la toamna. Dupa ce am facut legatura intre volan si sensul de mers am zambit la gandul ca sunt foarte prost si m-am asezat confortabil pe ultimele scaune din autocar, privirea atintita pe geam. S-a mers tare pe autostrada un timp, desi masinile pareau bara la bara. Ma gandeam deja la diferente, faceam comparatii si incepeam sa ii ridic in slavi pe englezi, dinainte de primul contact cu lumea lor. Aveam de ce, ca pana la primul ambuteiaj, m-am chinuit din rasputeri sa vad o groapa, un caine mort sau viu pe strazile alea. M-am chinuit in toate cele sase zile pe care le-am petrecut in tara lor si nu prea mi-a iesit.

 Dupa un drum de vreo doua ore in care nu ma mai saturam de arhitectura senzationala care mi se desfasura in fata ochilor, am ajuns in London Victoria, punctul de intalnire cu Mihaela. Ea avea sa ajunga dupa inca vreo ora si ceva fata de debarcarea mea, timp in care eu aveam sa ma plimb si sa fac ceva poze.


London Victoria
Ma dau jos, un strain intr-o metropola. Tin sa precizez, pentru mine este foarte importanta prima impresie a unui oras nou. Nu imi fac planuri pe Google Maps, nu vreau sa vad nicio poza din el, orice stiu sau am auzit despre el vreau sa uit. Chit ca m-am carat cu un aparat foto de un kilogram de gat, nu imi doream nimic de la Anglia, in afara de amintiri. Astfel, am preferat sa ajung ca un strain intre straini, stiind ca sunt pe mainile bune ale Mihaelei si permitandu-mi sa nu stiu nimic si sa iau totul ca pe ceva nou.
Primul lucru de care am avut nevoie cand m-am dat jos din autocar a fost o cafea. Am gasit la Subway, care e un fel de Mac, o oferta un hamburger si o cafea neagra, ambele cu 2 lire. Nu pentru ca am cautat-o, ci pentru ca era prima care mi-a iesit in cale. Cand mi-a cerut banii baiatul ala la casa, nici nu stiam sa ii platesc. Complicat cu lirele si tona de marunt care o strangi in portofel, poate o sa povestesc si despre asta. Dar cert este ca cele doua lire cheltuite pe un hamburger facut cu paine, salate si sosuri alese si o cafea strong m-au facut sa imi imaginez ca viata de Londra poate fi si ieftina, spre deosebire de tot ce auzisem in prealabil. Desi nu era chiar asa... In orice caz, cafeaua aia neagra a reusit sa ma trezeasca pe jumatate. Erau 27 de grade afara, mai multe decat in Romania, iar drumul de doua ore din Luton, cumulat cu cel cu avionul si orele nedormite imi dadeau deja cu minus. Cafeaua este dovada ca Dumnezeu iubeste oamenii adormiti. Plec din Subway, mai aveam o ora pana ajungea Mihaela, dau sa ma plimb, sa trag primele cadre. Strain intr-o metropola e totusi complicat. In ce parte sa o iei cand nu stii nimic din nimic?

Usor confuz, merg intr-o directie. Arhitectura, in continuare, incantatoare la tot pasul. Caldura mare, mon cher, si credeti-ma ca la un moment dat devine o oarece povara sa cari si un troller si un aparat foto de gat. Dar mi-am zis sa nu las acest aspect sa ma deranjeze atat de tare. Foarte tari casele alea pe care le vedeam si stradutele inguste. Mi se parea totul atat de boem. Copacii inflorisera aici, probabil pentru ca era mult mai cald ca la noi, o priveliste buna de inceput de vacanta. Trebuia sa ma uit in permanenta in ambele sensuri cand traversam, sa nu ma calce vreunul de pe ceva ce eu as fi numit contrasens. Trecand de zecile de hoteluri albe, foarte curate, de pe stradutele inguste, am dat de primul subiect fotografic caruia i-am acordat ceva atentie, sub forma unei biserici cu arhitectura gotica. Am inconjurat-o cateva minute, incercand cadre din toate pozitiile si nefiind satisfacut de niciunul, am renuntat in final.

Problema cu nu-stiu-nimic-despre-nimic-in-orasul-asta e ca tot ce v-am povestit pana acum devine repetitiv la un moment dat cand mergi catre nicaieri si nu ai nicio problema cu asta. Dupa vreo 30 de minute ma saturasem oarecum sa vad niste case la fel, oricat de spectaculoase mi se pareau, iar la gandul trebuie sa ajunga si Mihaela, am dat sa ma intorc spre Victoria. Mi-am mai permis o plimbare in directia opusa locului de debarcare, mult mai scurta, timp in care am vazut trafic aglomerat, hoteluri cu gradini private amenajate, masini "de Dorobanti", multe, mai multe decat am vazut in orice alt oras din lume, cum aveam sa constat la final. Anyway, ora trece si...

 Turul Londrei
... ma intalnesc cu Mihaela in Victoria. Stia planul meu, adica "no plan, du-ma unde zici tu ca trebuie sa mergem". Next stop, Buckingham Palace! Prima chestie din drum, la 15 minute de unde eram. Am vazut Muzeul Reginei Elisabeta, cred ca asa se numea, unde puteai sa iti iei tot felul de prostii, ca la orice muzeu de la noi, pentru o suma mica. Inclusiv un sort de bucatarie pe care scria "God Save The Queen". Cum ar fi, cand iti face nevasta acasa ceafa de porc si mici, sa te scarpini pe burta si sa te uiti la sortul ei cu God Save The Queen, luat de la sursa? Swagger!
La Buckingham, inchis. Sute de turisti la portile aurite. Ce le mai place si astora aurul! I-am vazut si pe servantii reginei, i-am fotografiat prin gard, nu erau imbracati in rosu, ci in gri si n-a fost niciunul mai afara sa ma pot stramba in jurul lui ca un turist retardat. In fata palatului, un monument cu o fantana unde, daca esti tigan, strangi banii care i-au aruncat altii sa se roage sa castige la loto. Nimic diferit pana aici, doar o atmosfera de bine. Lumea, ca de obicei cand ai de a face cu turistii, ori sunt prietenosi, ori te ignora, nimeni n-are nicio treaba cu tine, poti face ce vrei. O deosebire definitorie si substantiala fata de Romania, una de care ma bucur de fiecare data cand ies de aici.

Soarele bate si mai tare si mergem spre gradinile palatului. Mari, ceva mai mari decat Cismigiul, sa spun, infinit mai frumoase. Copaci infloriti, rasaduri cu flori, veverite in jur, lumea care se relaxeaza pe iarba, ca aici nu iti e interzis nici sa o calci, nici sa o fumezi. Lacul nu era prea curat, dar sa ma iau de asta in comparatie cu tot ce era in jur, ar fi pura carcoteala. Incepeam sa ma simt acasa. Toti oamenii aia zambitori si relaxati emanau o karma tare pozitiva, care nu avea cum sa nu te prinda. Natura zambea si ea si nu aveai de ales decat sa iti amintesti ca viata e frumoasa. Lucrurile simple...

In departare, Big Ben si Ochiul Londrei. Acum nu mai merg fara directie, e Miha langa! Ochiul e primul care il vedem, de peste Tamisa, dupa ce trecem de un grup de protestanti care isi cereau pensiile sau ceva, intr-un miting organizat, total diferit de ce am vazut la noi in Piata universitatii. Ajunsi vis-a-vis de "Ochi" ("roata" aia din poze, din care cica vezi toata Londra cand ajungi sus), stabilim ca tre sa ajungem langa el si ca ar fi cazul sa mancam si noi ceva. Si, mai ales, sa bem ceva, eu eram rupt de sete. Pana acolo mai era de vazut. Am trecut pe langa un basorelief senzational, pus in mijlocul trotuarului, sa spun asa, dupa cum o sa vedeti in cadre, si pe langa Big Ben. Big Ben care, pe langa arhitectura senzationala omniprezenta in jur, mi-a placut mai mult pe partea din spate decat "ceasul" in sine. In orice caz, lunga atractie de inconjurat si "facatoare de sete". Speaking of mitings, acum mergeam pe langa unul de amploare, unde protestantii, inconjurati de Politie strigau "fuck the police" si totul era ok, n-a batut nimeni pe nimeni. Strigau ei multe in rest, dar erau pasnici si Politia era acolo sa protejeze ordinea publica, nu sa ii bata pe ei. Dupa ce trecem de alte locuri in care multi cetateni se relaxeaza pe iarba din parcuri, ajungem pe partea cealalta a Tamisei, pe partea cu Ochiul, vis-a-vis de Big Ben. Aici, primul barulet. Praise God! Primul barulet, prima intalnire cu cidrul. Bere cu suc, suc cu bere, ceva. Destul de tare cat sa fie bere, destul de dulce cat sa fie suc. Bun! As mai fi baut 10, dar am zis sa astept pana ajungem undeva sa si mancam. Aici nu se servea shaorma cu de toate. In fine, ajungem la o sala de jocuri Namco, unde nu m-am putut abtine sa nu intru si sa dau un Tekken 6 (oferit gratis, din partea casei pentru ca nu a mers jetonul care il gasisem intamplator in sala), am ajuns si la Ochi, am vazut preturile, am trecut peste si bine am facut, ca domne' noi mergem la acvarii, ca auzisem ca sunt senzationale. Foamea sporita ne-a facut sa nu gasim pretul de 35 de lire foarte atractiv si creaturile marine brusc devenisera "pesti". Nu dam 35 de lire sa vedem niste pesti, nu?

Da' shaorma unde are, frate?
Prima terasa din cale cu un loc liber, o oaza in desert. Ne asezam la masa. Inutil sa va spun cum ne plimbasem deja doua ore printr-o caldura groaznica, eu cu trollerul dupa mine, cu aparatul de gat, nedormit, bla bla, imaginati-va sentimentul de a te aseza pe un scaun! Dar ce e mult strica, vine ospatarita la noi sa ne spuna ca masa e rezervata de unii care stau langa noi la o alta masa. Poftim? Da. Ok, astia vor sa se mute de la masa de langa la masa asta? Da. Pai hai sa se mute si noi ne asezam la masa lor. Nu se poate. Cand se ridica ei de la masa si se muta, atunci e ok, pana atunci nu va puteti aseza la masa asta, ca e rezervata, va rugam sa asteptati pe un scaun in afara terasei. Fa, esti nebuna? Imi explica intre timp Mihaela cum englezii sunt niste retardati si ca sistemul lor de servire este absolut varza. Nu sistemul, angajatii. Chiar ma intreb, prin manevra asta imbecila oare gagica asta nu isi imagina ca localul pe care il deserveste cu atata patos cand apara mesele libere de clienti va pierde niste bani? Si nu putini, cum aveam sa aflu intr-un loc in care in sfarsit am reusit sa comandam nimic de mancare si o bere si sa dam 15 lire pe ele. Plus 3 lire trecute pe nota de plata pentru chelneri, ca ne-au acordat intimitate deplina, noua si vaselor goale de pe masa. Meritau 10%. A, sa nu uit, o regula imbecila, nu ai voie sa fumezi in spatiul terasei, in schimb daca te iesi 5 centimetri din local, e ok, se pune ca esti afara. Senzational! 

Stele verzi
N-o sa mint, ce am mancat acolo mi-a tinut de foame cam o ora. Ma bucuram asa de tare de scaunul ala ca nu m-as mai fi ridicat de pe el. Nu mancasem destul si nici nu bausem destul si stiam asta. Dar abia era dupa-amiaza si noi mai aveam multe de vazut. Nu o sa va povestesc despre poduri, "circarii" de pe strazi care distrau oamenii din placere sau pentru maruntis, nici despre grafittiurile senzationale din locul amenajat pentru skateboard. O sa las pozele sa vorbeasca.

Va spun ca noi ne indreptam catre galeriile Tate, iar pentru designeri asta ar putea avea un nume sonor. Din pacate, genunchii mei sau ce mai am din ceva ce un om normal poate numi genunchi, incepusera sa cedeze. Toate chestiile astea pe care vi le-am insiruit nu erau tocmai una langa alta. Dar hai sa nu cedam, intram si la Tate. In afara de poza un domn care dadea cu trafaletul pe un perete, pe tricou avand scris "Curva", domn care l-am gasit reprezentativ pentru design, definitia lui, daca vreti, si a vedea o sala cat Dalles plina de carti si albume pe care ai vrea sa le cumperi pe toate, am apasat butonul de quit. Devenise necesar sa stau jos, ca picioarele mele nu mai acceptau nu ca pe raspuns.

Daramat. E singurul termen cu care m-as putea descrie cand ma gandesc la acele secunde. Tin minte si acum starea mea din dupa-amiaza aia tarzie, m-am pus pe iarba cu Miha, in curtea astora de la Tate, cu multi, multi oameni in jur. Inca un detaliu strain pentru mine erau ei, cei care calcau iarba. Eram atat de obosit ca imi era din ce in ce mai greu sa mai articulez vreo idee sau sa nutresc vreun gand. Daca s-ar fi inventat teleportarea atunci, eu eram primul care o foloseam, destinatia pat. Mentalitatea "keep hustlin" m-a facut sa ma ridic si ne-am continuat drumul pe un pod de un design senzational, inapoi pe cealalta parte a Tamisei, dar departe de "ceas". In fata o cladire care imi semana cu Capitolul din Washington, nu imi amintesc ce era. Poate o biserica. Trebuia sa ne anturam cu niste prieteni ai Mihaelei seara si, daca ar fi fost posibil, sa vedem primul tur din semifinalele UCL, Milan - Barcelona. Pana acolo am trecut prima data in viata mea pe la Starbucks, unde am baut o chestie tare buna care nu stiu nici astazi cum se numeste. Mihaela, help!

Primul drum cu metroul, scump ca dracu', am dat vreo 4 lire si ceva pentru un bilet in zona 1. Metroul vine cam la un minut aici si soferul ii cam da talpa. Poti sa ajungi de oriunde oriunde, harta e una dintre acele harti complicate ale unui metrou intr-o tara civilizata. Ajungem in zona de anturaj, full de baruri, dar niciun loc liber. In putinele localuri in care ne-am fi putut strecura, ba nu serveau bere, ba nu aveau tv sau nu transmiteau meciul. Incredibil! Semifinalele UCL si din 20 de baruri pe langa care am trecut, nu transmitea nimeni meciul! In Anglia! Dupa ce am gasit cu multa truda doua scaune si o masa de lemn intr-o pizzerie, Mihaela se ambitioneaza si se duce sa caute un bar cu tv. Se intoarce dupa 20 de minute, timp in care pe mine nu ma baga nimeni in seama, sa ma intrebe de ce stau la masa aia si daca mi-as dori din suflet o apa de la chiuveta. Eu am zis ca nici de-al dracu nu ma duc la bar sa cer. Imaginati-va ce feeling bun aveam si cum nu imi doream sa omor pe nimeni. Bausem 3 beri si doua cafele, singurele lichide pe toata ziua. Era mult mai putin decat indica doctorul. Indicatorul de somn batea spre 80%. Pentru ca Dumnezeu ma iubeste, ma gandeam, Miha a gasit un bar cu ditamai plasma la care se dadea meciul. Un bar cu atmosfera de meci in Anglia, ceva priceless. Ne-am anturat si cu niste prieteni, niste oameni foarte misto. De mare efect faptul ca baiatul de la bar mi-a dat ultima bere pe jumatate din pretul ei. Am inteles ca nu e ceva atat de neobisnuit acolo. Bineinteles, restul la ultimul cent, ca in orice tara normala. Si in bar si oriunde, ca oamenii sunt crescuti cu mentalitatea ca nu iti pot accepta niste bani pentru care nu ti-au adus niciun serviciu.

Trenul!
Cam minutul 88, meciul slabut, atmosfera si discutiile bune, mancarea si berea la fel. Hai sa prindem si noi trenul ala spre Manchester sa ajungem sa mai si dormim, ca meritam! Cuvintele sunt prea sarace sa exprime cat de lunga a putut fi aceasta zi petrecuta in Londra si ce efort am depus amandoi sa mergem atat. Eu mai mult ca ea, tind sa spun, ca la 111 kile, cu viata traita pe scaun, la calculator, fara meniscuri si cu o entorsa de glezna, miscarea devine din ce in ce mai grea. Orele nedormite s-au adunat ca datoriile. Viata e greu! Dar acasa ne asteapta un pat si o perna. Frumoasa perspectiva, asta pana am ajuns cu un minut dupa ce trenul plecase. N-are niciun sens sa va spun ce sentimente traiam, blocati intr-o gara intr-un oras la 400 de kilometri de casa. Alt tren spre Manchester era dimineata la nu stiu ce ora. Parea in alta viata, cand ma gandeam de cat timp nu am reusit sa pun geana pe geana. Aveam doua optiuni: ori ii sunam pe oamenii de care tocmai ne-am despartit sa ii intrebam daca putem dormi la ei, plauzibila, dar ar fi stricat orice plan de vizitat pe a doua zi, plus ca trebuia sa mai si ajungem pana la ei si orice tinea de mers pe jos mi se parea deja greu spre imposibil, credeti-ma, nu ma mai puteam misca si ma durea totul, ori luam autocarul spre Manchester. Am ales optiunea a doua. 

Autocarul!
A costat 31 de lire de persoana, mai mult decat cheltuisem in toata ziua, daca e sa ne uitam la preturile pe transport. A facut 6 ore si ceva! Bai, deci daca vreodata nu ii credeti pe drogati sau pe oamenii care "vad" lucruri, va trebui sa ma credeti pe mine. Intr-un autocar intunecat, cu ochelarii de soare la ochi, cu indicatorul de somn la 95%, cumva drogat, intre somn si realitate, toti oamenii aia devenisera niste umbre care ori se miscau, ori stateau in pozitii ciudate. Ma uitam prelung la ei, creierul procesa starea, iar cand imi dadeam ochelarii jos de la ochi, acolo nu era nimeni. Nu era nimeni pe scaunul dinainte stanga, nu statea aia de langa mine cu picioarele in sus pe scaun. Haha, mi se face pielea pe mine cand va povestesc, dar partea cea mai profunda a povestii mi se parea faptul ca eram constient de toate astea. Dupa care imi puneam ochelarii iar la ochi, le traiam iar, mult prea obosit ca sa mai ma mire sau sa imi dea vreo stare. Ma simteam blestemat si sincer imi doream sa ma intorc acasa. Londra devenise brusc un alt oras si chinurile prin care treceam il bateau de la distanta. Stiam ca nu o sa dorm si ca o sa tin starea asta de halucinatie tot drumul. Daca ar fi sa numesc repede cele mai urate episoade din viata mea, cu siguranta acest drum ar avea un loc de top. In final, pe la 7 dimineata ajungem, luam un taxi d-ala de Al Capone, taxiurile englezesti sunt cele mai tari din lume, dar astea sunt relatari din zilele ce vor urma, ca eu in dimineata aia nu mai intelegeam nimic din nimic si nici de taxiuri nu imi ardea f tare. 98%! Daca eram pe jos, ma culcam pe strada! 8 lire taxiul pentru 20 de minute de mers pe jos, ca sa va faceti o idee. In sfarsit, ajungem! In sfarsit, dusul! In sfarsit, patul!